Azuga


Scurt istoric al oraşul Azuga

Aşezarea este poziţionată în zona de confluenţa a râurilor Prahoviţa şi Azuga, de unde si denumirea veche a acesteia, păstrată încă în actele administrative de la începutul secolului XX, "Între Prahove". Relieful este muntos, acoperit în mare parte de păduri.

Azuga este atestată ca sat, în sec. al XIX-lea, situaţie în care se va menţine până la jumătatea sec. XX. Actualul nume al oraşului este folosit din anul 1881, şi a fost stabilit odată cu inaugurarea staţiei CFR [1].
Satul Azuga a făcut parte din Comuna rurală Predeal, înfiinţată la 1884 [2]. Din aceasta făceau parte şi cătunele Predeal, Buşteni şi Poiana Ţapului [3]. Un an mai târziu, s-a constituit Consiliul Comunei Predeal cu Primăria la Predeal. După incendiul din 1889, în urma căruia Primăria a fost complet distrusă, Administratia Comunei s-a mutat provizoriu la Azuga, în clădirea pusă la dispoziţia de către conducerea Fabricii de Postav.
La solicitarea locuitorilor şi întreprinzătorilor privaţi din Azuga, la 1892, prin Decret Regal, reşedinţa comunei Predeal a fost mutată la Azuga [4].
Despriderea satului Azuga şi constituirea Comunei rurale cu acelaşi nume s-a realizat după anul 1911 şi înainte de anul 1914 [5].

În anul 1910, comuna Predeal făcea parte din Plasa Peleş [6]. Din acceaşi plasă a făcut parte şi Comuna rurală Azuga [7]. În actele administrative din perioada interbelică comuna Azuga era înscrisă în plasa Sinaia.

De la înfiinţare şi până în prezent teritoriul aşezării Azuga a făcut parte din judeţul Prahova.
În 14 august 1938, a fost adoptată Legea pentru înfiinţarea Ţinuturilor, organizare administrativă abandonată prin Legea nr. 557 din 21 noiembrie 1940. Comuna Azuga o găsim ca făcând parte din Ţinutul Bucegi.
Prin Legea nr. 5 din anul 1950 s-a realizat desfiinţarea judeţelor şi a plăşilor, teritoriul administrativ al ţării fiind organizat în noi unităţi administrativ teritoriale, Regiuni, acestea fiind organizate în Raioane, Oraşe şi Comune. Prin Reforma administrativă aplicată la începutul anului 1968 s-a revenit la organizarea teritoriului ţării în judeţe.


Documentele medievale ale Ţării Româneşti amintesc de "Drumul Braşovului", aşa cum este numit dumul care însoţea Valea râului Prahova, ca fiind o poteca periculoasa pe alocuri, care traversa zone pustii şi sălbatice. Între anii 1700 şi 1845, au avut loc timide încercări de amenajare care au trasformat poteca in drum de căruţe [8]. Pomelnicul schitului Predeal a revelat faptul că zona din imediata apropiere a lăcaşului era pustie la acea dată (1774).
Amenajarea drumul Braşovului în cursul secolului al XIX-lea a avut ca efect amplificarea legăturilor dintre Ţara Românească şi Transilvania. Zonele montane erau desigur străbătute de comercianţi, oieri etc. Primele stabilimente apărute (dincolo de existenţa schiturilor) au fost hanurile care îndeplineau multiple funcţii - loc de repaus pentru călători şi garanţia unui control asupra zonelor din imediata vecinătate.
Între Sinaia şi Predeal existau mai multe astfel de popasuri pentru cei care traversau aceasta zonă, cel de la poalele muntelui Zamora, "Slonul de piatră", de la gura Râşnoavei, "Hanul de la Ruja" din Predeal şi "Hanul din gura Puriştoacei" aceste ultime două clădiri ridicate la jumătatea secolului al XIX-lea. De altfel, administraţia ţării sprijinea şi sugera localnicilor sau proprietarilor de moşii ridicarea unor astfel de clădiri.
În ceea ce priveşte teritoriul actual al oraşului Azuga, la sfârşitul secolului al XIX-lea se vorbea de existenţa, anterioară, a unui han, la poalele muntelui Clăbucet.
Un astfel de han a fost construit în anul 1818 de către boierul Al. Filipescu (zis şi "Căciulă Mare"), proprietarul luncilor Între Prahove [9].
Între 1846 si 1866 are loc constructia drumului (şoseluirea) între Câmpina şi Predeal. Actuala şosea naţională a fost construita in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, (1846).
Construcţia căii ferate pe Valea Prahovei a fost începuta la 1876 de catre societatea franceza Guilloux. La 1879 s-a deschis circulatia pe calea ferata. Staţia de la Azuga a fost deschisa la noiembrie 1881, purtând denumirea de "Azuga", după numele râului din apropiere [10].
Abia în secolul al XIX-lea se putea vorbi de populaţie stabila la nivelul aşezării Azuga. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea existau doar cateva familii stabilite în localitate.
La 1892, Primăria Predeal înregistra 3441 locuitori la nivelul întregii comune, localitatea Azuga fiind un mic cătun.
În anul 1924, satul Azuga avea o populaţie de 2105 locuitori [11] iar în anul 1936, Azuga avea o populaţie de 3753 locuitori şi 410 case (9 locuitori/casă) [12].

Se pare că, printre primele case construite în zona Azuga a fost cea a lui George Zangor, fost cioban, edificată în jurul anului 1800, pe partea dreaptă a văii Azuga. În vechime, Vasile Zangor construise podul sau propriu peste apa Azuga percepand taxe la chirigii. De altfel, în Planul Domeniilor Regale întocmit la 1883, familia Zangor figura cu două case, iar în actele administrative locale era menţionată "Calea Zangoreştilor". Am reţinut şi alte case aparţinând aceleiaşi perioade de început, anume casa Blebea, casa Şoş, casa Erler şi Casa Administratiei Moşiilor Regale, Scoala, Gara [13].
De la jumătatea secolului XIX au avut loc mai multe etape de împroprietărire.
Astfel, o primă etapă a avut loc în urma aplicării Legii rurale din 1864.
Cea de a doua, majoră, a avut loc dupa Primul Război Mondial. Atunci s-a constituit vatra nouă a aşezării Azuga, vatra veche fiind cea din zona Gării. Vatra nouă s-a făcut cu sprijinul Casei Regale (Carol I). Împroprietărirea locuitorilor cu loturi în vatra nouă Azuga era în curs la 1925 [14].
Legătura dintre vatra veche şi vatra nouă Azuga se făcea printr-o arteră nou construită "Bulevardul Ritivoiul" [15]. Această arteră avea 12 m lăţime.

În ultimii 20 de ani ai secolului al XIX-lea, la Azuga încep să apară primele stabilimente industriale. Aceste stabilimente s-au înfiinţat după consolidarea prezenţei regale în localitate (după anul 1881). Astfel, la Azuga au fost înfiinţate următoarele fabrici: în 1886, firma Rhein a înfiinţat Fabrica de postav, dar aceasta a început să funcţioneze regulat la 1887; la 1880, funcţiona Fabrica de sticlărie cu un cuptor (la 1881 funcţiona încă un cuptor sistematic cu gaz aerian, iar la 1891 funcţiona al treilea cuptor cu foc adiacent); la 1885, ing. E. Erler a înfiinţat Fabrica de ciment, pe moşia Sorica (moşia regală); la 1882, Matei Mocanu a înfiinţat o Fabrică de cascaval; la 1887, Carol Scheeser a înfiinţat Fabrica de salam; iar la 1891, fraţii Carol si Samuel Schiel au înfiinţat Fabrica de cherestea [16].
Într-un chestionar completat de către Primărie în anul 1924 referior la Comuna Azuga se arăta că muncitori agricoli nu erau înregistraţi [17]. Ocupaţia locuitorilor era aceea de muncitori în fabrici.

Comuna Azuga a avut, ca şi celelalte localităţi de pe Valea superioară a râului Prahova, un statut aparte. Amplasarea acestei aşezări în zona montană a constitutit argumentul forte pentru acordarea statutului de "staţiune climaterică de prim rang" şi localitate "de villegiatură". Acest statut trecut în Anuarul Oficial a fost obţinut în anul 1924, după realizarea mai multor anchete la faţa locului [18].
Dar care era caracterul aşezării? Pe de o parte, la sfârşitul secolului al XIX-lea funcţiona un număr crescut de fabrici. Funcţionarea fabricilor a însemnat amenajarea de spaţii industriale dar şi civile, acestea din urmă destinate birourilor şi locuinţelor directorilor şi muncitorilor. Pe de alta, prezenţa turiştilor la Azuga era dorită şi remarcată.
Evoluţia numărului de turişti a fost atent urmărită. La 1892 au fost înregistraţi 485 de vizitatori. În 1936 s-a înfiinţat Oficiul Naţional de Turism şi ulterior, la Azuga s-a înfiinţat Oficiul Local de Turism.
În anul 1948, staţiunea era foarte apreciată, un număr mare de villegiaturişti, printre aceşti şi turişti străini au venit la Azuga.

Acordarea statutului de staţiune climaterică a însemnat, în fapt, o atenţie deosebită acordată amenajării teritoriului.
O atenţie deosebită s-a dat Şoselei Naţionale (actualul DN 1). Astfel, la 1928, în ceea ce priveşte construcţiile comerciale, erau acceptate numai barăcile provizorii (nu şi cele cu fundaţie de beton) [19].
Până la emiterea autorizaţiei de construcţie de către Primărie, orice proiect de trebuia să poarte avizul Ministerului Sănătăţii. Zonele periferice ale aşezării trebuiau strict stabilite, acestea fiind scutite de aprobarea acestei instituţii [20]. Avizul acesta se referea strict la respectarea normelor de igienă, în lipsa reţelei de canalizare în localitate (amplasarea şi executarea WC-urilor).

În cursul anului 1939 s-a realizat Planul de Sistematizare al Comunei Azuga de către arhitectul urbanist Alexandru Zamfiropol [21]. Planul de Sistematizare s-a pierdut din cauza dispersărilor din timpul războiului.
Ritmul dezvoltării noii aşezări a fost unul extrem de alert, fiind susţinut de investiţiile industriale. Primele astfel de investiţii au fost legate indubitabil de prezenţa a doi mari proprietari Administraţia Moşiilor Regale şi Domeniului Coroanei pe Valea Prahovei. După primul Război Mondial, reparaţiile la clădirile sediilor instituţiilor avariate au fost în principal susţinute de patronii fabricilor.
În perioada interbelică, ca urmare a dezvoltării industriale, Comuna a primit din partea Regelui Carol I o "vatră nouă" a cărui organizare a fost atent urmărită de către administraţie. Lotizări, străzi noi şi Bulevarde care, dincolo de faptul că erau departe de denumirea primită, au primit numele personalităţilor sau evenimentelor contemporane sau istorice. Astfel satul Azuga avea câteva străzi largi, denumite Bulevarde - Bulevardul Neatârnării, B-dul. Independenţei, B-dul. Ritivoiul, B-dul. Carol I şi artere cu denumirea de Calea Reginei, strada Loius Basset (după numele secretarului Regelui Carol I).

Constituirea din punct de vedere urbanistic a oraşului Azuga are la bază un plan general de parcelare şi o dezvoltare a patrimoniului construit utilizându-se proiecte model elaborate la comandă şi puse la dispoziţia solicitanţilor de către Administraţia Casei Regale destinate localităţilor situate pe Domeniul Coroanei. Modelele de locuinţe aveau planimetria tradiţională a casei ţărăneşti, cu două nivele, la nivelul inferior depozitare şi bucătărie, iar la nivelul superior, încăperi de locuit, cu prispe şi foişoare.
Un alt proiect model identificat la Sinaia avea la nivelul inferior, pe lângă bucătărie şi o cameră de locuit. Încăperile de la etaj erau destinate să primească villegiaturişti.
Proiectele model au influenţat substanţial arhitectura de pe valea superioară a Prahovei. De regulă aceste soluţii aveau acoperişul în două pante, iar în cazul celor cu foişoare şi acoperişul acestora avea tot două pante.
O caracteristică esenţială a plasticii arhitecturale o reprezintă fasonarea decorativă a frontoanelor acoperişurilor şi a elementelor din lemn de la prispe şi foişoare. Acest fenomen s-a datorat influenţei arhitecturii regionaliste care a generat o decoraţie luxuriantă a componentelor din lemn ale faţadelor utilizându-se procedeul traforării panourilor din scândură, dar şi fasonarea elegantă a componentelor structurale.
Majoritatea proiectelor model au utilizat soluţia spaţială a acoperişurilor cu două pante specifică clădirilor din staţiunile climaterice din Transilvania şi altele din zonele turistice consacrate, din Austria, Germania, Elveţia, etc.
În localităţile dezvoltate până la mijlocul secolului al XIX-lea pe Valea Prahovei variantele modelelor arhitecturii de villegiatură s-au interferat cu modelele săteşti din Comarnic, poate Breaza şi în Sinaia, cu modelele anterioare neoclasicismului din zonele Izvor şi Furnica, unde se constituiseră de la sfârşitul secolului al XVIII-lea nuclee de locuinţe pe moşia Mănăstirii Sinaia. Din păcate, astăzi, aceste zone au pierdut prin demolarea recentă a fondului arhitectural vechi, patrimoniul tradiţional. În prezent numai localitatea Comarnic care a păstrat încă modele străvechi de locuinţe, poate furniza dovada acestui sincretism.
Din analiza documentaţiilor de autorizare identificate în arhive cu ocazia prezentului studiu se desprind următoarele concluzii:
O primă categorie de documentaţii era constituită din planşe rudimentar redactate, în mod sigur de meşterii care ridicau locuinţe pe Valea Prahovei, din Comarnic, Proviţa, Brebu, poate chiar din Azuga. Aceste schiţe sugerau clădiri cu şarpantă cu două pante, iar foişorul avea acoperişul ţuguiat. Casele aveau prispe din lemn, uneori cu indicarea fasonării decorative a stâlpilor prispei.

Influenţa arhitecturii de villegiatură din Occident purtătoare a reperelor stilistice aparţinând curentului regionalist în localităţile Sinaia, Predeal, a condus la apariţia proiectelor model elaborate la comanda Casei Regale şi care conţineau toate reperele specifice arhitecturii regionaliste. Aceste proiecte au influenţat consistent pe de o parte gustul comanditarilor, iar pe de altă parte orientarea constructorilor care au început să-şi redea poate prin grafică principalele caracteristici ale noii tendinţe. Adeziunea consistentă a populaţiei şi a constructorilor spre proiectele model, s-a datorat în bună măsură şi preluării cu pricepere a elementelor specifice arhitecturii săteşti şi de târg de la mijlocul secolului al XIX-lea din localităţile Văii Prahovei (Comarnic, Breaza, Câmpina, unde modelele evoluaseră sub influenţa clădirilor destinate comerţului), având prispe şi foişoare pe două nivele, cu decoraţii simple în lemn (parapeţi, stâlpi fasonaţi artistic).
Influenţele arhitecturii regionaliste au găsit în zonă un fond arhitectural tradiţional similar, ţinând cont şi de faptul că materialul de construcţie utilizat era lemnul. Meşterii constructori, ţărani din localităţile învecinate (Proviţa, Comarnic, Brebu, Breaza), cu tradiţii solide în domeniul construirii caselor şi prelucrării lemnului, perfecţionaţi în cadrul echipelor conduse de muncitori şi maiştri din străinătate au învăţat pe şantierele vilelor care au început să se ridice în Sinaia şi Predeal, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea imitând arhitectura de vilegiatură din occident, elementele acelui curent stilistic care promova valorile specifice şi pentru arhitectura de la noi.
Cu această ocazie este posibil să se fi alcătuit acele caiete de meşter care au furnizat planşele utilizate pentru emiterea autorizaţiei de construire. Meşterii populari notau sumar reperele importante ale viitorului edificiu. Stângăcia redactării nu trebuie să conducă la ideea non valorii clădirilor ridicate care aveau calităţi arhitecturale excepţionale dovadă obiectivele înregistrate cu ocazia prezentului studiu.
Apariţia documentaţiilor semnate de arhitect reprezenta un regres evident în comparaţie cu soluţiile sugerate de planşele din caietele de meşter. Chiar dacă redactarea planşelor semnate de arhitecţi care au lucrat la Azuga dovedeşte pricepere grafică soluţiile arhitecturale sunt mult mai sărăcăcioase şi neadecvate spiritului locului. Este foarte probabil ca potenţialul economic al majorităţii comanditarilor locali să fi fost modest, astfel încât să nu poată plăti arhitecţi consacraţi, dar la nivelul oraşului Azuga este evident pasul înapoi sugerat de planşele semnate de arhitecţi.
Concluziile expuse anterior sunt confirmate prin analiza imaginilor panoramice oferite de cărţile poştale de la începutul secolului al XX-lea. Se remarcă rafinamentul şi expresivitatea locuinţelor, chiar dacă ne aflăm în faţa unui parcelar rezultat în urma lotizărilor.
Varietatea în unitate a arhitecturii datorate meşterilor populari probabil cu experienţă dobândită la Sinaia şi Predeal în stilul viziunii regionaliste, conferă aşezării identitate, preţiozitate şi valoare culturală deosebită.
Procesul de degradare a fondului construit valoros, cu specific local remarcabil, s-a accentuat în timpul perioadei comuniste, când apar blocurile, total străine de contextul local.
În prezent haosul stilistic şi precaritatea produsului arhitectural contemporan continuă procesul de dizolvare a calităţii habitatului din Azuga.
Fără nici un fel de coerenţă stilistică, cu soluţii arhitecturale de foarte multe ori stranii şi nepotrivite locului, noile construcţii nu vădesc nici cel mai mic interes pentru tradiţia aşezării, edificiile purtătoare ale acestei tradiţii sunt considerate, din lipsă de cultură, perimate şi destinate demolării.
Administraţia localităţii ar trebui să stopeze dispariţia acestor edificii purtătoare de identitate culturală locală (obiectele selecţionate cu ocazia prezentului studiu). Promovarea unor proiecte susţinute şi din fondurile europene ar putea încuraja deţinătorii acestor edificii, prin sprijin financiar, să păstreze şi să pună în valoare clădirile semnalate.
Un sector foarte important al fondului construit al localităţii îl constituie arhitectura industrială.
Industria a fost principalul motor economico-social care a asigurat evoluţia aşezării.
În prezent s-au păstrat multe din clădirile industriale. Acestea sunt clădiri valoroase din punct de vedere al patrimoniului industrial, însă starea lor de conservare este precară, majoritatea ne mai fiind în stare de funcţiune.


Arh. Călin Hoinărescu
Istoric Irina Paveleţ

1. P. Brătescu, I. Moruzi, Dicţionar geografic al judeţului Prahova, Târgovişte, 1897.
2. Predealul a căpătat importanţă dupa 1852, când vama Ţării Româneşti a fost mutată din Câmpina, în acel sat aflat la granita dintre Ţara Românească şi Transilvania.
3. Ion Babes, Din Plaiul Pelesului, Bucuresti, 1893, p. 8.
4. Ibidem p. 9.
5. SJAN Prahova, Primaria Comunei Azuga, dos. 34/1914, f. 19.
6. Idem, dos. 29/1902-2912, f. 5.
7. Idem, dos. 249/1929.
8. Nestor Urechia, Drumul Brasovului, Bucuresti, 1913, pag. 11.
9. Ion Babes, op. cit., p. 23
10. Ibidem, p. 81
11. SJAN Prahova, Primaria Comunei Azuga, dos. 156/1925, f. 600
12. Idem, dos. 11/1936, f. 7
13. Ion Babes, op. cit., p. 26
14. SJAN Prahova, Primaria Comunei Azuga, dos. 156/1925, f. 601
15. Idem, dos. 10/1930, f. 25
16. Idem, dos. 156/1925, f. 603
17. Ibidem, f. 600
18. Idem, dos. 236/1938, f. 4 şi urm.
19. Idem, dos. 236/1928, f. 2
20. Ibidem
21. Idem, dos. 17/1939, f. 1