Comarnic-Casa-cu-parter-comercial-Ticu
 
Scurt istoric al oraşul Comarnic

Numele localităţii şi a toponimiei din jur este legata de terminologia oierilor. Ca si Breaza, se pare ca acest sat a fost înfiinţat de mocanii transilvăneni care, in drumul lor către bălţile Dunării poposeau aici.
Atestat documentar ca sat, începând cu secolul al XV-lea, Comarnicul se afla in stăpânirea boierilor Mărgineni. În secolul al XVII-lea, aşezarea a trecut în stăpânirea familiilor Cantacuzino şi Filipescu, iar doua secole mai târziu în proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu. Cărăuşia a constituit principala ocupaţie a locuitorilor Comarnicului, aşezarea fiind la 1694, printre cele 12 sate trecute în raza schelei Campina.
Numele satului, ne spun filologii, vine de la „comarnic”, cuvânt cu care ciobanii din Tara Barsei numeau încăperea de la stana în care ei păstrau caşul. Hidronimele Valea Lânii, Valea Căşăriei, Valea Beliei şi toponimele Dealul Lânii şi Plaiul Căşăriei întregesc afirmaţia filologilor, amintind de îndeletnicirea ciobanilor veniţi cu turmele de peste munţi.
Drumul Comercial şi cărăuşia au făcut ca localitatea să fie prosperă. În anul 1810 satul avea 761 de locuitori, fiind cea mai populată comună din Valea Prahovei. După construirea căii ferate şi descoperirea petrolului localitatea începe să piardă din importanţă.
Dintre ocupaţiile importante ale locuitorilor amintim alături de păstorit, prelucrarea lemnului. După anul 1878 în au fost deschise aici fabrici de var, ciment precum şi un ferăstrău mecanizat.
Arhitectura din Comarnic este una valoroasă ce combină tradiţii ale locuinţei săteşti cu elemente adaptate la necesităţi comerciale. Imobilele situate pe drumul principal (DN 1) au prispe, foişoare şi balcoane şi sunt decorate abundent cu motive decorative realizate în lemn. Clădirile au la parter magazine, iar la etaj locuinţe.
Pe raza oraşului este situat şi schitul Lespezi. Construcţia acestuia a început în anul 1665, fiind opera spătarului Drăghici Cantacuzino. Edificiul a fost finalizat de Pârvu, fiul logofătului, în anul 1675. Pictura din lăcaşul de cult a fost realizată de Pârvu Mutu. Aceasta a fost de curând restaurată.

Bibliografie:
Gh. Niculescu, Valea Prahovei, Bucureşti, 1984, p. 136-146.
N. Popp, Valea Prahovei între Predeal şi Floreşti, în Buletinul Societăţii Române de Geografie, t. XLVIII (1929), 1930. p. 185-258.
N. Simache, M. E. Stăncioiu, Contribuţii la istoria oraşului Breaza…, în volumul Pagini din trecutul istoric al jud. Prahova, Ploieşti, 1971, p. 153-172.
N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, vol. I-II, Bucureşti, 1970.
C. Ştefănescu, Valea Prahovei, Bucureşti, 1968.