Valeni-Biserica-Sf-Nicolae-Tabaci

 

Analiza dezvoltării teritoriului administrativ şi al localităţilor
Schiţă geografică a zonei în care se află oraşul Vălenii de Munte

Oraşul Vălenii de Munte se situează în zona dealurilor subcarpatice. Valea Teleajenului, vale principală a judeţului Prahova, cu terase largi a favorizat din vechime stabilirea unor aşezări şi a constitutit şi constituie o însemnată arteră de circulaţie transcarpatică.
Cadrul geografic al Vălenilor se caracterizează printr-o remarcabilă variaţie de peisaje [1]. La vest, relieful este în general domol şi etajat. Terasele înalte, fragmentate pieziş de văi strâmte şi adânci sunt desfăcute în poduri înguste, prelungi, care înlesnesc circulaţia peste dealuri, către oraşul Slănic.
Pădurile de gorun şi pajiştile folosite pentru păşunat alternează pe alocuri cu livezi de pomi fructiferi. La marginea de răsărit a oraşului, lunca Teleajenului largă de 300-400m este bine prunduită şi este însoţită de zăvoaie. Porţiuni din lunca Teleajenului au fost ocupate de întreprinderea care exploatează nisipul cuarţos necesar fabricării sticlei de calitate superioară.
Peste râul Teleajen, spre est, dealurile Priporului se înalţă brusc deasupra luncii la o altitudine de 500-600m. Relieful cândva domol este astăzi accidentat şi răscolit de exploatările de gresii şi nisipuri cuarţoase. Prin plantarea de arborii tineri s-a urmărit repararea întregii zone. Mai spre nord se află aşezarea de la Valea Gardului amplasată pe o şa joasă, iar mai la nord de aceasta pantele abrupte şi împădurite mărginesc dealurile prelungi ale Priporului.
Oraşul este situat în cadrul uneia dintre cele mai extinse zone pomicole din ţară. Livezile de pomi fructiferi reprezintă aproape 30% din suprafaţa agricolă a oraşului [2]. Baza dezvoltării industriale a oraşului au constituit-o resursele pomicole, forestiere şi a materialelor de construcţii.


Istoricul teritoriului administrativ al oraşului Vălenii de Munte

Vălenii de Munte, numit astfel în acte pentru a se deosebi de Vălenii din judeţul Saac din apropierea satului Năieni [3] şi satele din imediata sa apropiere au făcut parte din judeţul Saac, Săcuieni, atestat documentar în 1645 [4]. Hrisovul emis de domnitorul Dan al II-lea în 1431, cel care reconfirma braşovenilor privilegiile comerciale anterioare conţine expresia de târgul săcuienilor, fără ca aceasta să fie dovada organizării administrative a acelui teritoriu.
Odată cu noua organizare administrativă generată de aplicarea Regulamenul Organic în Ţara Românească zona respectivă a făcut parte din Plaiul Teleajenului.
La 1845, judeţul Saac a fost desfiinţat, teritoriul fiind împărţit între cele două judeţe limitrofe, Prahova şi Buzău. Începând cu acest an, Plaiul Teleajen a făcut parte din judeţul Prahova. Ulterior, pe baza Constituţiei din 1923 şi a Legii privind unificarea teritorial-administrativă din 14 iunie 1925, teritoriul ţării a fost unificat din punct de vedere administrativ, începând cu 1 ianuarie 1926. S-a menţinut organizarea teritoriului în judeţe, plăşi şi comune - rurale şi urbane. Judeţul Prahova s-a păstrat cu reşedinţa la Ploieşti. În urma reformei administrative din timpul domniei lui Carol II de Hohenzolern, Vălenii de Munte şi localităţile din imediata apropiere au fost incluse în plasa Văleni.
În 14 august 1938, a fost adoptată Legea pentru înfiinţarea Ţinuturilor organizare administrativă abandonată prin Legea 557 din 21 noiembrie 1940. În acest interval de timp, judeţul Prahova a făcut parte din Ţinutul Argeş.
Prin Legea nr. 5 din anul 1950 s-a realizat desfiinţarea judeţelor şi a plăşilor, teritoriul administrativ al ţării fiind organizat în noi unităţi administrativ teritoriale, Regiuni, acestea fiind organizate în Raioane, Oraşe şi Comune. Oraşul Vălenii de Munte a făcut parte din Regiunea Prahova (între anii 1950 şi 1952), Raionul Teleajen, iar după anul 1952 din Regiunea Ploieşti, Raionul Teleajen.
Prin Reforma administrativă aplicată la începutul anului 1968 s-a revenit la organizarea teritoriului ţării în judeţe. În prezent, oraşul Vălenii de Munte face parte din judeţul Prahova.
Organizarea teritoriului administrativ actual al oraşului Vălenii de Munte

În prezent, oraşul Vălenii de Munte este împărţit în 17 cartiere. Ele sunt dispuse circular, în jurul centrului oraşului, zona Biserica "Mănăstirea". Cartierele oraşului sunt: Centru, Bălcescu, Piaţa, Trăistari, Eminescu, Berceni, Avram Iancu, Enescu, Berevoieşti, Cizmari, Ghiduleşti, Stadion, Ştefan cel Mare, Cuza Vodă, Tabaci, Rizăneşti şi Valea Gardului.
Dintre acestea, câteva cartiere sunt foste cătune înglobate în timp în teritoriul administrativ al localităţii, iar altele, precum Trăistari, Cizmari şi Tabaci amintesc, prin numele lor, de anumite specializări în cadrul unor meşteşuguri practicate de o categorie de populaţie din fostul târg.


Vălenii de Munte în cadrul relaţiei dintre localităţi. Evoluţie. Atestarea documentară a aşezărilor.

Istoria aşezării de la Vălenii de Munte este strâns legată de geneza şi evoluţia reţelei de aşezări din zona situată la sud de Munţii Carpaţi, anume zona superioară a Văii Teleajenului precum şi a Văii Buzăului. Studiul relaţiei sale cu restul teritoriului, cu aşezările din jur, este necesar pentru a înţelege mai bine conjunctura generală a apariţiei şi dezvoltării sale de tip semiurban, precum şi pentru a reconstitui anumite aspecte mai puţin cunoscute din propria sa istorie. De asemenea, pot fi realizate mai lesne şi mai sigur reconstituiri ale etapelor de evoluţie teritorială şi morfo-structurală ale ariei urbane în perioadele necunoscute ale istoriei sale. Reconstituirea unei evoluţii a reţelei de aşezări omeneşti, atât de necesară, este imposibil de realizat în condiţiile unor rezultate extrem de slabe cantitativ în zona de interes a studiului nostru.
În zona geografică amintită, informaţiile generate de descoperirile arheologice, întâmplătoare şi mai puţin exhaustive, au plasat începuturile locuirii în epoca bronzului, în intervalul de timp cuprins între anii 1800 şi 800 î. Chr.
O primă observaţie, ar fi raritatea informaţiilor arheologice privind zona noastră de interes până în secolul al VII-lea p. Chr., generată pe de o parte de numărul mic de investigaţii arheologice efectuate până în prezent în comparaţie cu numărul celor efectuate în zona de câmpie, iar pe de altă parte, într-o oarecare măsură, probabil de densitatea mică de aşezări omeneşti din această zonă subcarpatică.
O altă observaţie ar fi aceea că, zona respectivă a cunoscut, prin ridicarea castrului de la Drajna de Sus şi a celui de la Mălăieşti (pe malul râului Vărbilău, la sud est de Vălenii de Munte) experienţa organizării militare romane, anume fortificare globală (ziduri de incintă cu traseu regulat sau neregulat, adaptate factorilor locali), sau parţială, structuri stradale regulate, iar, pentru ariile locuite exterioare fortificaţiei, structuri şi morfologii adaptate sitului, zonificare de tip roman clasic etc. Pentru aşezările săteşti (ca cele din zona Vălenilor de Munte), sunt de presupus coagulări ale unei locuiri relativ modeste, cu case din lemn şi pământ, ansambluri ascunse în pădurile seculare şi în apropierea unor cursuri de apă.
În ceea ce priveşte teritoriul administrativ al oraşului Vălenii de Munte, până în prezent, pentru perioada istorică la care facem referire mai sus, nu există nici descoperiri întâmplătoare şi nici investigaţii arheologice. Lipsa investigaţiilor arheologice din regiunea de interes a studiului nostru s-a tradus prin imposibilitatea stabilirii unor etape de evoluţie a habitatului între secolele al VII-lea şi al IX-lea.
Ulterior, teritoriul studiat s-a aflat în perioada primului Ţarat bulgar sub controlul acestei puteri. Din punct de vedere geografic, zona respectivă a fost fără îndoială legată de drumul care străbătea munţii Carpaţii Meridionali spre Transilvania.
Cu sfârşitul secolului al XIV-lea, pe acest drum a fost instalată, la graniţa dintre tânărul stat Ţara Românească şi Regatul Maghiar, vama ungurească care a funcţionat în cetatea de la Tabla Buţii, construcţie abandonată la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Pentru teritoriul administrativ al oraşului actual Vălenii de Munte, perioada imediat următoare (secolele al XIV-lea şi al XV-lea), etapă a organizării statului Ţara Românească, este reprezentată de rezultatele unei campanii de cercetări arheologice întreprinsă în anul 1979, ocazionată de lucrările de consolidare şi restaurare întreprinse la Biserica numită "Mănăstirea" din oraş.
Din secolul al XV-lea ni s-au transmis şi primele informaţii documentare referitoare la acest teritoriu.
Documente sunt puţine la număr, cu informaţii extrem de sărace. Astfel, o primă analiză a lor atrage atenţia asupra unui fapt, anume că primele hrisoave emise la începutul secolului al XV-lea, vizează aşezarea de la Berevoieşti. În anul 1400, un anume Radu din Berevoieşti era martor la o vânzare în judeţul Prahova [5].
Celălalt hrisov a fost emis de voievodul Dan al II-lea, în anul 1429, fiind un act "colectiv", adresat unui număr de cinci boieri, prin care li se confirma stăpânirea asupra mai multor părţi de teritoriu. Printre aceşti beneficiari se găseau şi Toader şi Radu care aveau sau luau atunci în stăpânire, actul nu cuprinde lămuriri cu privire la provenienţa acesteia, "jumătate din Berivoieşti lor şi copiilor lor, de ocină şi de ohabă" beneficiind de scutiri de orice fel de taxe către domnie "începând de la vama oilor, de vama porcilor, de albinărit, de găletărit, de gloabe, de cărături şi de podvoade, adică de toate slujbele şi dajdiile. Şi să nu cuteze să-i turbure, nici sudeţ, nici globnic, nici birar" [6].
Din secolul al XV-lea nu s-au păstrat sau nu am identificat acte care să facă referire la aşezarea de la Vălenii de Munte.
O problemă controversată şi nici până astăzi lămurită [7], legată de începuturile Vălenilor de Munte a fost aceea a identificării târgului "secuienilor" din judeţul cu acelaşi nume, din, probabil, ultimul act al domnitorului Dan al II-lea prin care li se reconfirmau negustorilor braşoveni vechile privilegii comerciale pentru desfăşurarea activităţii lor pe teritoriul Ţării Româneşti [8]. Răspunsul la întrebarea dacă în anul 1431 putem vorbi despre existenţa târgului la Vălenii de Munte ar putea fi lămurit, într-o oarecare măsură, prin analiza unui document datat la începutul secolului al XVIII-lea.
Din punct de vedere al statutului aşezărilor, acestea au fost atestate documentar ca aşezări săteşti.
Analizând documentele referitoare la aşezările de la Berevoieşti şi Văleni am constatat faptul că de timpuriu (încă de la întemeierea Ţării Româneşti) aceste obşti săteşti s-au teritorializat. Teritoriul ocupat de aceste obşti a fost subîmpărţit în subteritorii, anume hotarul Berevoieştilor, în Berevoieştii de Jos şi Berevoieştii de Sus şi hotarul Vălenilor, în Vălenii de Sus şi Vălenii de Jos.
Astfel, constatăm faptul că informaţiile de la jumătatea secolului al XIX-lea prezintă de fapt o realitate timpurie a organizării întregului teritoriului, care ar corespunde secolului al XVI-lea.
Stăruie întrebarea legată de existenţa a două vetre săteşti separate a Berevoieştilor şi Vălenilor.

Aşezarea de la Berevoieşti, a cărei vatră este imposibil de localizat sau conturat la nivelul secolului al XVI-lea, a fost atestată documentar cu începutul secolului al XV-lea.
Documentul din 1429 a revelat faptul că jumătate din Berevoieşti, moşie sau sat, aparţinea celor doi boieri Radu şi Toader.
Au fost identificate elemente ale vetrei aşezării Văleni, anume nivelul de locuire datat la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea.
Necropola, datată arheologic în perioada imediat următoare, grupată probabil în jurul unei bisericuţe din lemn, ar putea fi o realitate a secolului al XVI-lea.
Este foarte probabil ca această zonă din proximitatea fostei mănăstiri de la Văleni să fi constituit, pentru perioada aflată în discuţie (perioada cuprinsă între secolul al XV-lea şi al XVI-lea), centrul vetrei aşezării. Întinderea vetrei aşezării Văleni nu poate fi descrisă pentru această perioadă.
Începând cu secolul al XVII-lea, informaţiile despre Văleni sunt mai numeroase şi se diversifică.
Din punct de vedere al problematicii urmărite, documentele au făcut prin conţinutul lor referiri puţine la elemente care ţin de organizarea teritorială a aşezării.
Un astfel de element deosebit de important îl constituie căile de acces, drumurile, străzile.
Pentru aşezarea de la Berevoieşti într-un document de cumpărare din anul 1651 s-a menţionat existenţa Căii celei bătrâne [9], din păcate fără a putea fi identificată până în prezent în teritoriu.


Evoluţia ocupaţiilor populaţiei. Ocupaţii tradiţionale persistente

Aplicarea Regulamentului Organic în Ţara Românească a însemnat realizarea primului recensământ al populaţiei. Foarte important pentru primele etape ale evoluţiei acestei aşezări ar fi identificarea cât mai timpurie a unor ocupaţii care ar putea sugera o desprindere de statutul unei aşezări rurale. Din păcate, primele documente care indică existenţa unor ocupaţii ale populaţiei altele decât cele agricole, provin abia din secolul al XVIII-lea, spre sfârşitul acestei perioade. Acest aspect ar putea fixa în timp momentul însuşirii caracterului semiurban al acestei aşezări.
Unul dintre cele mai complete documente privitoare la ocupaţiile populaţiei este catagrafia populaţiei de la începutul secolului al XIX-lea.
În catagrafia populaţiei întocmită în anul 1838 pentru Târgul Vălenilor au fost înregistrate 411 familii. Din punct de vedere al ocupaţiilor, acest document prezintă pentru Văleni un mozaic de ocupaţii, aspect ce diferenţiază o aşezare cu caracter semiurban (târg), de una sătească. Dintre aceste ocupaţii le amintim pe cele legate de creşterea animalelor şi prelucrarea pieilor de animale/produse animale băcani, cojocari, cizmari, săpunari, tăbăcari, măcelari. De altfel, existenţa unei mahalale a Tabacilor, situată, la 1856, la nord de aşezarea propriu-zisă. Printre ocupaţii mai remarcăm, muncitori agricoli, căruţaşi, dulgheri, zidari, tâmplari, zugravi, neguţători, rotari, bărbieri, povarnagii (zona de deal cu livezi de fân), brutari, croitori, boiangii etc.
Sfârşitul secolului al XIX-lea, a surprins o scădere a comerţului. Se comercializau produse de băcănie, braşovenie şi băuturi. Populaţia se ridica la 3000 de locuitori.
Prelucrarea produselor pomicole a constituit o caracteristică a acestei aşezări. Din păcate, fabrica de astfel de produse a fost închisă la scurt timp după 1989 şi trasformată într-una modernă dar fără nici o legătură cu specificul acestei zone.
Fabrica Sticloval, care funcţina la începutul secolului al XX-lea continuă să funcţioneze şi azi.

Bisericile din oraşul Vălenii de Munte

Cel mai vechi edificiu de cult existent azi în oraşul Vălenii de Munte îl constituie Biserica "Adormirea Maicii Domnului" a fostei mănăstiri Văleni. Refacerile aproape totale, succesive, ale acestui edificiu, ultima datând din anul 1809, au menţinut edificiul pe acest loc din punct de vedere al vechimii.
O altă biserică valoroasă datând de la începutul secolului al XIX-lea (1833) este Biserica "Sf. Nicolae" Tabaci. Din fericire pentru comunitate s-a păstrat întregul ansamblu format din biserică, zid de incintă şi turnul clopotniţă. Biserica "Sf. Ioan", anterioară acesteia, a suferit în timp refaceri succesive, fiind în prezent în faza de reconstrucţie.
Biserica Berceni, amplasată în spatele Muzeului memorial "Nicolae Iorga", vizibilă în vederea generală din perioada interbelică, pe strada Berceni, atestată de documentele de la începutul secolului al XIX-lea, s-a dărâmat în urma cutremurului din 1940.
O altă biserică atestată de aceleaşi catagrafii ale lăcaşurilor de cult întocmite la începutul secolului al XIX-lea, Biserica Nica Filip (1808), existentă şi astăzi, a fost complet refăcută după cutremurul din anul 1977.

Operaţiuni urbanistice importante

Începând secolul al XIX de-a lungul "drumului mare" care străbătea Vălenii de Munte spre Braşov, s-au construit hanuri, aşa cum ne-am obişnuit să observăm în localităţi străbătute de mari drumuri comerciale (fostul han "La Barieră" strămutat în Muzeul Satului din Bucureşti şi clădirea fostului han de pe aceeaşi parte de la nr. 193, datat în prima jumătate a secolului al XIX-lea). Hanurile se concetrau mai ales în zona unde "drumul cel mare" se bifurca spre Drajna şi respectiv, Izvoarele-Măneciu.
Probabil că, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, zona situată între centrul Vălenilor şi această zonă a căpătat şi mai mare importanţă. De-a lungul acestei artere, devenită ulterior bulevard al oraşului, de-o parte şi de alta, s-au ridicat clădiri a căror arhitectură este încă de remarcat.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a coincis cu lucrări de amenajare importante. Documentele din această perioadă au revelat faptul că se urmărea amenajarea arterei care străbătea comuna urbană de la sud către nord. Alinierea a fost urmată de dărâmări de imobile. A fost amenajată o grădină publică (pe locul parcului existent şi astăzi). Deciziile privind noile amenajări "urbanistice" au întâmpinat deseori rezistenţă din partea unor cosilieri locali. Din componenţa consiliului local, a făcut parte şi istoricul Nicolae Iorga, care s-a opus vehement, dar fără succes până la urmă, la dărâmarea unor imobile valoroase. La sfârşitul secolului al XIX-lea parte din străzi erau pavate cu piatră de râu, iar parte din ele erau "şoseluite", probabil amenajate ca şosea, deschise circulaţiei vehiculelor.
Aceeaşi perioadă a surprins numeroase clădiri în stare de ruină (probabil clădiri abandonate), dar în acelaşi timp, sfârşitul secolului al XIX-lea a însemnat pentru Vălenii de Munte pătrunderea unor modele de arhitectură întâlnite în marile oraşe. Purtătorii acestor modele erau mai ales particularii [10].
Exproprierile din cursul secolului al XIX-lea (secularizarea averilor mănăstireşti, 1864) a însemnat trecerea în proprietatea statului a proprietăţilor Mănăstirii Văleni. Teritoriul Vălenilor se împărţea astfel între moşneni şi stat (Văleanca pădure a statului, 53 ha, pendinte de com. Ceptura formată din trupurile Văleanca şi Siliştea; Văleni Moşneni pădure particulară, supusă regimului silvic din 1883 pe moşia Moşneni Văleni; Văleni pădure a statului pendinte de comuna Văleni în întindere de 185 ha, cu trupurile Poiana Lacului, Valea Gardului şi Cotu cu Plopi; Obraţe după sfoara Predealul, Bughea de Sus, Runcu) [11].

Oraşul Văleni de Munte este înscris în rândul localităţilor cu un patrimoniu istoric bogat.
În prezent oraşul păstrează în bună măsură identitatea culturală pe care situarea în cadrul reţelei de localităţi, amplasarea geografică şi dezvoltarea istorică şi urbanistică i-au conferit-o. Alături de importanţa economică consistentă, rolul în orizontul cultural naţional şi european semnificativ, identitatea locală joacă un rol important. Administraţia locală trebuie să declanşeze proiecte cu susţinere financiară din fonduri europene prin care să încurajeze deţinătorii de monumente şi pe cei cu clădiri cu arhitectură valoroasă să întreprindă demersurile necesare salvării şi restaurării edificiilor respective.
Apariţia unor clădiri noi cu expresie arhitecturală nepotrivită configuraţiei arhitecturale şi urbanistice a localităţii nu face decât să contribuie la dizolvarea specificului local.
Vălenii de Munte are ca premiză de dezvoltare economică durabilă turismul cultural şi agroturismul prin poziţia pe care o are ca poartă către Valea Teleajenului, areal cu patrimoniu cultural excepţional.

Clădirile care au fost remarcate în cursul studiilor de teren se împart în mai multe categorii din punct de vedere al stilului arhitectural. Astfel sunt edificii aparţin seriei de modele formată din clădiri cu un singur modul compoziţional, acoperişul în patru pante. Unele dintre aceste edificii au prispa partiala sau pe intrega faţadă principală. Datarea caselor coboară probabil până la începutul secolului al XX-lea, dar edificiile sunt purtătoare ale unor modele mai vechi de secolul al XIX-lea.
Cea de a doua categorie de edificii, larg întâlnită în cadrul aşezărilor din oraşul Vălenii de Munte este constituită din edificiile ridicate în stil neoclasic sau cele de influenţă neoclasică, influenţe evidenţiate de prezenţa foişorului în axul faţadei principale (care marchează accesul în locuinţă) cu frontonul de formă triunghiulară, specific arhitecturii neoclasice. La câteva edificii s-au mai păstrat şi decoraţiile în lemn ale prispei şi foişorului.
Cladirile ridicate in stil neoclasic au fost remarcate de-a lungul actualului bulevard N. Iorga.
Cea de a treia categorie o constituie edificiile unde s-au identificat influenţe ale stilului romantic sau baroc. Volumetria caracteristică acestor stiluri arhitecturale cu elemente de accent, amintind de donjonurile castelelor medievale, în cazul arhitecturii săteşti, au fost obţinute prin supraînălţarea cornişei foişorului a cărei zvelteţe a fost accentuată prin realizarea unui acoperiş ţuguiat cu pante mari.
Am remarcat păstrarea podului peste pârâul Văleanca, construcţie realizată la începutul secolului al XX-lea.
Teritoriul cercetat are însă câteva elemente de peisaj, păstrate, se pare, de timpuriu. De exemplu, livezile de fân (cu dubla lor funcţiune de livadă şi fâneaţă) - loturi vizibile astăzi, zonele de păşunat (zona malul stâng al râului Teleajen), reprezintă elemente ale peisajului având o certă valoare istorică.
Un alt element păstrat până în prezent, în anumite zone ale oraşului, este reprezentat de trama stradală. Analiza comparativă a planurilor din 1904 şi cel actual a revelat faptul că la începutul secolului al XX-lea trama stradală era constitutită, intervenţiile de după anul 1904 nefiind semnificative. Ceea ce s-a păstrat în mod evident este trama stradală, clădirile suferind intervenţii multiple şi continue.
Anterior momentului ridicării de către domnie a bisericii care a constituit certificatul de naştere a târgului Vălenii de Munte, aşezarea nu era diferită de celelalte sate moşneneşti de pe valea Teleajenului, Drajna, Ogretin, Cătunu, Starchiojd, Bătrâni, Chiojdu.
Din această etapă astăzi la Văleni nu s-au mai păstrat edificii care să facă dovada apartenenţei la un repertoriu de modele care a precedat apariţia târgului. Este foarte probabil ca la vremea respectivă, anterior secolului al XVI-lea, clădirile satelor Văleni, Berevoieşti, Valea Gardului, să fi fost asemănătoare locuinţelor Cheşca şi Frigea din Starchiojd, Codescu şi Izbăşoiu din Chiojd şi a celorlalte clădiri asemănătoare cu cele enunţate, atestate fotografic pe un areal foarte larg, ajungând până în satul Colţi de pe Valea Buzăului sau chiar în zona Cislăului şi a Sibiceului. Este de presupus că rolul de nucleu tipogenerator pentru arealul văii Teleajenului să-l fi avut satul Drajna sau poate Măneciu.
Clădirile de care am amintit aveau o compoziţie volumetrică dezvoltată pe trei registre, cel inferior masiv, cu goluri puţine, cel median aerat marcat de prispe şi foişoare şi cel superior fluid şi dinamic constituit din acoperişul clădirii. Nivelul inferior era destinat depozitării, nivelul median locuirii.
Ulterior, o serie de spaţii active au început să apară şi la nivelul inferior (bucătărie de vară, mici ateliere şi uneori chiar şi mici prăvălii). În acest fel trebuie să fi fost şi nucleul iniţial al actualei clădiri a şcolii de misionare care avea un foişor deschis spre sud, iar încăperile de locuit, două câte două de o parte şi de alta a unei tinde mediane, se ridicau deasupra unui beci amplu cu ziduri groase din casete de cărămidă cu emplecton din bolovani de râu şi cu planşeu peste beci cu grinzi masive din lemn de stejar.
Aceleiaşi categorii, dar mult mai evoluate, îi aparţine şi casa ajunsă ulterior în proprietatea istoricului Nicolae Iorga, dar anvergura clădirii şi detaliile rafinate de arhitectură fac dovada unor influenţe mai recente ajunse desigur la Vălenii de Munte prin modelele purtate de meşteri la începutul secolului al XVIII-lea de la Ploieşti, Câmpina sau chiar mai de departe.
Traversat de drumuri comerciale importante, hanurile au constituit un program de arhitectură prezent de timpuriu. Cele din zona târgului au dispărut, un han aflat la extremitatea de nord a oraşului a fost recent mutat în Muzeul Satului din Bucureşti. În vecinătatea acestei clădiri există încă un han la fel de vechi, care din păcate a fost modificat dispărând galeria sprijinită pe stâlpi care oferea un spaţiu acoperit pentru dugheana de la parter.
Apariţia clădirilor comerciale, prăvălii, hanuri, precum şi a reşedinţelor persoanelor cu funcţii în administraţie (locuinţa polcovnicului Pancu, astăzi casa Nicolae Iorga sau locuinţa lui Mârzea azi dispărută, a cărei imagine s-a păstrat doar în fotografii), precum şi clădirile din incinta mănăstirii (şcoala grecească, şcoala de fete) şi a primelor dotări specifice rolului de reşedinţă de judeţ şi ulterior de plai (şcoala de fete, şcoala de băieţi, spitalul, gara dărâmată şi înlocuită cu o clădire recentă, anostă) au situat oraşul pe o poziţie importantă în procesul circulaţiei modelelor de arhitectură, respectiv rolul de nucleu generator de tipuri de modele. De aici s-au răspândit în tot arealul superior al Văii Teleajenului şi stilurile arhitecturale de circulaţie europeană, neoclasic, romantic, baroc.
O serie întreagă de reşedinţe orăşeneşti dezvoltate au dispărut, cum este casa avocatului Dem. Rădulescu de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau recent clădirea barocă unde până de curând a funcţionat Primăria oraşului Vălenii de Munte, recent restaurată, demolată cu multă uşurinţă fără ca edilii localităţii să fi încercat o soluţie de salvare a ei.
O secvenţă importantă din evoluţia repertoriului de modele a constituit-o apariţia influenţelor datorate stilului regionalist care utilizează un repertoriu decorativ cu traforuri din lemn la frontoane, pazii, parapetele prispelor şi foişoarelor.
Arhitectura neoromânească a găsit la Vălenii de Munte un cap de pod viguros cu edificii expresive şi echilibrate. Şi în acest caz, Văleniul a exportat modele neoromâneşti spre localităţile săteşti de pe valea superioară a Teleajenului.
O situaţie relativ inedită o prezintă tipurile de biserici existente în Văleni. Desigur cel mai important obiectiv îl reprezintă clădirea fostei mănăstiri. Modelul se încadrează în categoria bisericilor de mănăstiri cu pronaos supralărgit. Foarte apropiată de tipul bisericii mănăstirii Poiana Câmpina, în timp, a suferit multe modificări datorate cutremurelor repetate care au afectat zona. Într-o gravură datorată lui Begheanu (1860) biserica apare încununată cu o turlă de secţiune pătrată, iar existenţa unui turn clopotniţă de mari dimensiuni la acea dată ne îndreptăţeşte să credem că nu ar fi existat şi alte turle. O fotografie de la începutul secolului al XX-lea ne înfăţişează biserica în urma penultimei refaceri când turla a devenit aproape cilindrică, dar edificiul îşi păstra intactă decoraţia faţadelor ritmată de o pilastratură de sorginte clasică.
După cutremurul din 1977, edificiul a fost reparat cu brutalitate pierzându-şi aproape toate calităţile originare. Turnul clopotniţă din care prin anii 1980 se mai păstrau elemente ale nivelului boltit a fost demolat în întregime ca şi cele câteva fragmente din zidăria clădirii unde a funcţionat şcoala de fete.
Restaurarea bisericii, refacerea turnului clopotniţă în ipostaza de valoare arhitecturală maximă, aşa cum este înfăţişată în imaginea de la 1860, ar trebui să constituie un deziderat important al edililor şi al administraţiei bisericii ortodoxe, putându-se apela şi la susţinere financiară din fonduri europene destinate restaurării monumentelor istorice.
Celelalte edificii de cult existente reprezintă o etapă relativ târzie a unui model de biserică economică, datând din vremea lui Matei Basarab, respectiv biserică navă cu turn clopotniţă pe pronaos.
Din această categorie face parte bisericile Nica Filip şi Sf. Nicolae Tabaci. În cazul bisericii Nica Filip, turnul clopotniţă de pe pronaos, iniţial din zidărie, s-a dărâmat probabil la cutremurul din 1838, în locul lui ridicându-se actualul turn din lemn. Utilizat atât de boieri cât şi de moşneni, modelul se caracterizează prin existenţa unui pridvor cu arcade sprijinit pe stâlpi octogonali în secolul al XVII-lea şi cilindrici în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, toate sunt construcţii relativ simple cu o boltă cilindrică sau cupole pe naos şi semicupolă pe altar. Cele mai vechi exemple care s-au păstrat le întâlnim la Băltiţa (începutul secolului al XVIII-lea), la Râfov (mijlocul secolului al XVIII-lea), la Chiţorani (sfârşitul secolului al XVIII-lea).
Biserica Nica Filip (1808) este precedată pe valea Teleajenului de biserica astăzi dispărută, de la Ogretin (sfârşitul secolului al XVIII-lea). Este un model larg răspândit pe tot arealul văii Teleajenului şi a văii Buzăului, unde îl întâlnim la Sibiciu, folosit chiar de moşneni.
Un exemplu mult mai interesant şi mai preţios îl oferă biserica Sf. Nicolae Tabaci, de curând restaurată. Tot o biserică tip hală, cu turn clopotniţă pe pronaos, cu pridvor cu arcade semicirculare sprijinite pe stâlpi cilindrici, ridicată de locuitorii cătunului Tabaci, biserica a avut de la început turn clopotniţă cu structură din lemn şi boltirea cilindrică din împletitură de nuiele pe arcaturi din lemn. Este un exemplu elocvent al capacităţii de interpretare al meşterilor ţărani a modelelor elaborate ridicate de boiernaşi ca în cazul bisericii Nica Filip, dar transpuse în materiale aflate la îndemână, mai ieftine şi care s-au dovedit rezistente în timp şi mai ales la cutremur. Această biserică relativ târzie, de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost amplasată peste o biserică mai veche, dovadă necropola descoperită cu ocazia ridicării construcţiei de la mijlocul secolului al XIX-lea. Foarte spectaculoasă este clădirea turnului de intrare, care la sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul celui de al XX-lea a fost supraetajat cu un spaţiu destinat clopotelor, la origine construcţia a fost numai turn de intrare în incintă.
Nu se poate spune mai nimic despre clădirilor bisericilor care au precedat edificiile descrise anterior. Un posibil răspuns îl poate da biserica de lemn din Berevoieşti transportată pe actualul amplasament tot la mijlocul secolului al XIX-lea, ocazie cu care a fost extinsă cu un pridvor la început cu stâlpi din lemn şi ulterior zidit.
Bisericile care au precedat actualele clădiri foarte probabil să fi fost din lemn, modeste ca dimensiuni aşa cum sunt bisericile de lemn de la Poseşti şi de la Nucet pe valea Cricovului. Desigur modelul cel mai convingător îl oferă bisericile de lemn din Starchiojd dintre care cea mai veche coborând până la începutul secolului al XVII-lea, astăzi modificată substanţial.
Alte două biserici, biserica din Berceni atestată la începutul secolului al XIX-lea şi biserica Sf. Ioan au dispărut, în locul bisericii Sf. Ioan ridicându-se în prezent o construcţie nouă.

Istoric Irina Paveleţ,
Specialist atestat MCC


1. Gh. Niculescu, Valea Teleajenului, 1981, p. 67
2. Gh. Niculescu, I. Velcea, Judeţul Prahova, 1973, p. 99
3. Văleni, localitate care a făcut parte din judeţul Saac, iar după desfiinţarea acestuia în 1845, din judeţul Buzău
4. E. Zaharescu, Vechiul judeţ al Saacului în lumina istorică şi antropogeografică, în Buletinul Societăţii Regale de Geografie, tom XLI, 1922, p. 158
5. DRH, B, Ţara Românească, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996, doc. nr. 21, p. 30
6. Ibidem, doc. nr. 66, p. 49
7. L. Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Iaşi, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", 2004, p. 103
8. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti, Editura All, vol. II, 2007, p. 307 şi urm.
9. Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale, Bucureşti, vol. VII, 1999, doc. nr. 458, p. 170.
10. P. Brătescu, I. Moruzi, Dicţionar geografic al judeţului Prahova, Târgovişte, 1897, p. 621 şi urm.
11. Ibidem