INTRODUCERE


Prezentăm monumentele de arhitectură, for public şi memoriale, monumentele din satele prahovene, ce sunt înregistrate şi publicate în Monitorul Oficial, partea I, nr. 670 din 01.10.2010, sub titulatura Lista Monumentelor Istorice.
Alături de fotografiile imobilelor şi monumentelor memoriale am aşezat şi câteva date esenţiale privitoare la adresa monumentului, codul cu care sunt înregistrate în lista monumentelor, datare şi starea actuală de conservare.
Prin acest demers urmărim să aducem la zi informaţiile privitoare la starea fizică a clădirilor şi lucrărilor de artă religioasă sau laică. În al doilea rând dorim să oferim factorilor decizionali de la nivel local un instrument de lucru, pentru o mai bună gestionare şi conservare a edificiilor valoroase.
Nu în ultimul rând dorim să oferim publicului interesat o imagine asupra bogăţiei şi varietăţii arhitecturii săteşti prahovene.
Judeţul Prahova dispune de un patrimoniu imobil sătesc inestimabil, ce poate fi împărţit pe mai multe categorii, după cum urmează:
- arhitectura religioasă, unde încadrăm bisericile şi mănăstirile
- conace şi reşedinţe boiereşti
- arhitectura sătească civilă
- arhitectura de interes utilitar (mori, hanuri, magazine)

Nu putem să nu amintim de bogata zestre de monumente comemorative, compusă în majoritatea din cruci de piatră, amplasate pe drumurile de interes local sau pe fostele moşii.
Remarcăm valoarea deosebită, măiestria şi acurateţea cu care au fost realizate crucile de piatră din zona dealurilor subcarpatice, partea de est a judeţului, de cele mai multe ori amplasate în apropierea sau pe plantaţiile viticole.
Amintim despre crucile de pe raza comunelor Vadu Săpat, cu satele Ungureni, Vadu Săpat şi Ghinoaica, din comunele Călugăreni (sat Valea Scheilor), Tătaru, Gura Vadului, Ceptura şi Călugăreni.

Două monumente comemorative importante sunt statuia ridicat în memoria aviatorului Aurel Vlaicu, situată pe raza comunei Băneşti (pe D.N. 1) şi cimitirul eroilor din primul război mondial, plasat la Tabla Buţii, comuna Ceraşu.
În lista monumentelor sunt înregistrate şi pisanii vechi ale unor biserici dispărute, ce se găsesc în lăcaşe de cult de la Filipeşti de Târg şi Târgşorul Vechi, (sat Stânceşti), precum şi piatra tombală a comisului Vintilă de la Filipeşti de Târg, păstrată astăzi în expoziţia permanentă a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.În ce priveşte arhitectura de factură bisericească remarcăm bisericile ctitorite de către membrii familiilor boiereşti Cantacuzino, de la Filipeşti de Pădure, Filipeşti de Târg, Călineşti, Râfov şi Măgureni. Biserica de la Filipeşti de Pădure a fost restaurată, inclusiv pictura lui Pârvu Mutu, fiind astăzi una dintre ctitoriile cantacuzine de referinţă la nivel naţional.
În schimb, starea bisericii de la Râfov este precară, fiind necesare lucrări ample de consolidare.

Nu putem omite din scurta noastră prezentare ansamblurile fostelor mănăstiri de la Vărbila şi Apostolache, care se află la finalul unor lucrări ample de restaurări şi punere în valoare, finanţate cu fonduri europene.
Ansamblul fostei mănăstiri Brebu se păstrează în stare bună, exceptând turnul de intrare şi o parte a zidului ce delimitează incinta.
Amintim în acest context şi de mănăstirile de la Ghighiu, Suzana şi Cheia. Din păcate forma iniţială a celor trei ansambluri arhitecturale ecleziastice a fost alterată. Au suferit modificări în ultimii ani chiliile şi casele călugărilor, cum ar fi recompartimentarea şi schimbarea materialelor de construcţie la Cheia şi Suzana. La Suzana de exemplu, şiţa ce acoperea majoritatea chiliilor şi locuinţelor din afara complexului principal a fost acoperită sau înlocuită cu tablă zincată. La Ghighiu zidul de incintă de la stradă a fost dărâmat şi a fost construit unul nou.

La Zamfira, com. Lipăneşti, se păstrează o altă mănăstire, care deşi nu este într-o stare de conservare foarte bună, păstrează totuşi nealterată arhitectura clădirilor şi pictura originală.
Nu acelaşi lucru putem spune despre schitul Crasna, aici au fost realizate o serie de construcţii noi cu gabarite mari, fără avize de specialitate, care au dus la alterarea zonei din imediata vecinătate a imobilelor monument.
O situaţie aparte se întâlneşte la ansamblul arhitectural al fostei mănăstiri Mislea, unde acum funcţionează un centru pentru îngrijirea persoanelor în vârstă. Aici o parte dintre zidurile incintei vechi, fostele chilii şi anexele sunt într-o stare avansată de degradare.
Un important patrimoniu arhitectural şi arheologic se păstrează în cadrul rezervaţiei arheologice de la Târgşorul Vechi. Aici a fost restaurată şi reîntregită biserica lui Antonie Vodă, astăzi aceasta fiind redată cultului.
Cât priveşte bisericile parohiale de zid înscrise în lista monumentelor istorice, remarcăm câteva: Biserica "Sf. Ilie" şi "Sf. Nicolae" de la Ariceşti - Rahtivani, aflată într-o stare avansată de degradare, bisericile de la Fântânele, Gherghiţa, Puchenii Moşneni, ruinată datorită părăsirii şi lipsei de întreţinere, biserica "Cuvioasa Paraschiva" de la Ghinoaica, ansamblul bisericii "Buna Vestire" - Mărăşeasca de la Vadu Săpat, prăbuşită şi într-o stare avansată de degradare, precum şi biserica "Sf. Stelian" de la Chiţorani.

Un patrimoniu important este reprezentat şi de bisericile din lemn, deşi unele dintre acestea au stări de conservare precare sau chiar sunt ruinate, aşa cum este cazul bisericilor de la Cărbuneşti sau Chiojdeanca.
Bisericile de lemn sunt poziţionate mai cu seamă în zone de deal, ca cele de la Blejoi, Valea Orlei (păstrată într-o formă alterată datorită intervenţiilor constructive neautorizate), Lapoş, Poseşti - Pământeni, Poseşti - Valea Plopului, dar pot fi întâlnite şi în zone de câmpie, cum este cazul la Balta Doamnei (biserica "Sf. Trei Ierarhi"), Urleta (biserica "Sf. Voievozi") şi Brazi, sat Stejaru (biserica "Sf. Treime").

Conacele şi palatele boiereşti din judeţul Prahova prezintă în majoritatea cazurilor stări de conservare precare. Acestea au fost ctitorite de familiile boiereşti Cantacuzino, Văcărescu - Calimachi, Filipescu şi Bozianu.
La Filipeşti de Pădure se păstrează ruinele conacului construit de Matei şi Toma Cantacuzino, la Filipeşti de Târg pot fi văzute ruinele palatului ctitorit de Constantin Cantacuzino, în timp ce în localitatea Măgureni, nu departe de biserică, găsim ruinele conacului Drăghici Cantacuzino. Amintim şi de ruinele beciurilor conacului Mihail Cantacuzino ce se află la Mărgineni de Jos.
La Filipeşti de Târg se păstrează conacul Pană Filipescu. Clădirea a fost restaurată şi adăposteşte expoziţii organizate de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.
La Drajna a fost restaurat conacul Filipescu Drăjneanu, puternic avariat de cutremurul din 1977. Conacul, restituit recent urmaşilor familiei, adăposteşte un sanatoriu.
Un conac de dimensiuni mai mici, care se păstrează bine, deşi într-o formă uşor modificată de cea originară, este cel situat în centrul localităţii Sângeru. Acesta a aparţinut boierilor Bozieni, iar în incinta lui funcţionează acum un muzeu sătesc.
Dintre reşedinţele boiereşti de dată mai recentă amintim ansamblul de la Măneşti, construit de către membrii familiilor Văcărescu - Calimachi, conacul de la Râfov, ctitorit de Costache Cantacuzino, reşedinţa Mavros Cantacuzino din satul Cătina, comuna Floreşti şi conacul Nicolau de la Brazi.
La Drăgăneşti există conacul Şerban Cantacuzino. Acesta a fost ctitorit în anul 1658, dar a fost refăcut în secolul al XIX-lea.
Din păcate şi aceste reşedinţe de dată mai recentă sunt precar conservate. Au adăpostit în perioada comunistă o serie de instituţii care nu au fost preocupate de păstrarea clădirilor, acestea având astăzi structura puternic afectată, pereţii crăpaţi şi de multe ori acoperişurile distruse. Evident decoraţiile interioare sunt distruse în mare măsura.
La Floreşti se păstrează ruinele palatului construit de Gheorghe Grigore Cantacuzino, în deceniul doi al secolului XX. Acesta, denumit în arhitectura de specialitate Micul Trianon, se găseşte într-o stare de colaps, pereţii interior sunt prăbuşiţi, la fel şi întreg acoperişul. Se păstrează faţadele, dar şi acestea parţial, iar stucatura ce abunda pe faţade este în multe cazuri alterată.
Aceste conace şi palate boiereşti erau ansambluri complexe ce cuprindeau pe lângă clădirile principale, o serie de anexe şi clădiri utilitare, ziduri de incintă, lăcaşe de cult şi parcuri. Unele dintre parcuri au fost amenajate cu fântâni alei, bazine cu peşti, aşa cum a fost la castelul Micul Trianon şi la conacul Văcărescu - Calimachi, de la Măneşti.

Arhitectura civilă de factură tradiţională reprezintă o parte importantă şi valoroasă a arhitecturii prahovene. Distingem câteva zone ce înglobează un patrimoniu arhitectural bogat şi distinct. Unul dintre cele mai importante areale este situat în partea de nord-est a judeţului, comunele Ceraşu - Slon - Drajna - Starchiojd - Bătrâni. Aici se păstrează serii de locuinţe tradiţionale, cu regim de înălţime parter sau parter şi etaj, ce au ca şi caracteristici principale prezenţa prispelor şi balcoanelor, decoraţiunile traforate de lemn, prezenţa stâlpilor de lemn decoraţi, acoperişurile cu patru pante şi uneori cu frontoane decorate cu motive vegetale sau geometrice.Locuinţele cu etaj prezint de cele mai multe ori la parter, beci zidit cu pietre de râu.
Materialele de construcţie utilizate sunt cele tradiţionale: bârne de lemn cioplit, pentru structură, împletitură de nuiele sau stinghii de lemn lipiţi cu pământ galben, pentru pereţii, şi şiţa sau şindrila pentru învelitoare. Cărămida arsă era mai rar folosită. Aceasta este întâlnită la locuinţele târzii, datate în perioada interbelică.

O altă zonă de deal interesantă şi bogată în patrimoniu sătesc este plasată aproximativ în centrul judeţului: comunele Vărbilău, Aluniş, Bertea şi Ştefeşti. Caracteristicile imobilelor tradiţionale se înscriu în aceleaşi coordonate constructive generale, cu plan dreptunghiular, prispe, balcoane, foişoare, decoraţii în lemn, stâlpi lucraţi manual şi decoraţi sumar. Se remarcă preponderenţa locuinţelor joase cu regim de înălţime parter.

O altă zonă interesantă etnografic este cea a văii superioare a râului Teleajen, cu comunele Măneciu şi Izvoarele. Aici clădirile au fost construite mai ales cu regim de înălţime parter şi sunt sumar decorate cu elemente de lemn traforat.
Alt areal este cel din vecinătatea estică a Văii Prahovei, cu comunele Valea Doftanei şi Şotrile.
Locuitorii acestor sate se îndeletniceau mai ales cu păstoritul, exploatarea şi prelucrarea lemnului. În anii 80 ai secolului trecut în aceste localităţi au fost înregistrate o serie de locuinţe specifice tradiţionale. Din păcate starea de conservare a acestora este precară, existând riscul dispariţiei totale a unor imobile şi tradiţii constructive valoroase.

Arhitectura sătească de câmpie diferă de cea de deal. Casele tradiţionale erau lucrate din pământ aplicat fie pe împletitură de nuiele susţinută de structură de lemn, fie din chirpici nearşi de pământ amestecat cu paie, pleavă şi balegă. Evident era folosită şi cărămida arsă.
Casele au prispe cu podelele lipite cu pământ, stâlpi de lemn şi acoperişuri în patru sau două ape. Aceste case sunt mai joase decât cele din zonele de deal, iar decoraţiile de la faţade sunt sumare.

Din păcate foarte multe dintre monumentele de arhitectură sătească tradiţională au stări de conservare medii sau precare. În multe cazuri arhitectura este alterată prin lucrări neautorizate, care au ca rezultate supraetajări, schimbări ale formelor acoperişurilor, închideri ale spaţiilor cu goluri (prispe, foişoare) cu materiale de construcţii noi (O.S.B., plastic, termopan), eliminarea decorurilor traforate de pe faţade, înlocuirea stâlpilor de lemn decoraţi cu alţii lucraţi mecanic şi care nu respectă modelele iniţiale.
Nu putem trece cu vederea faptul că multe case sunt ruinate datorită perisabilităţii materialelor din care sunt construite şi mai ales a faptului că nu sunt locuite şi întreţinute.

Un fapt îngrijorător este şi acela al dispariţiei meşterilor locali populari care generau aceste imobile şi perpetuau formele tradiţionale. Schimbul de modă şi modele în arhitectură, cumulat de multe ori cu lipsa de viziune a autorităţilor locale în ce priveşte valorile tradiţionale, va duce în următorii ani la acutizarea procesului de distrugere a patrimoniului sătesc.
Amintim în încheierea acestui pasaj de faptul că arhitectura rurală prahoveană beneficiază de o prezentare complexă şi o analiză valoroasă, prin lucrarea domnului arhitect Călin Hoinărescu, intitulată "Habitatul rural tradiţional prahovean", apărută în anul 2013 la Ploieşti.

În ceea ce priveşte monumentele de arhitectură de interes utilitar remarcăm moara de apă de la Drajna, monument unic în judeţ, care din păcate este închisă vizitatorilor, şi se află într-o stare de conservare ce tinde să devină precară datorită lipsei de întreţinere.
Ruinele unei alte mori se păstrează în localitatea Filipeşti de Târg. Din păcate aceasta a fost vandalizată în ultimii 20 de ani, fiind aproape în totalitate distrusă.

În comuna Aluniş se păstrează o construcţie unică în judeţ, Salonul de dans Anghel Nicolae. Acesta este făcut integral din lemn pe structură de lemn, cu prispă pe faţada principală. Prezintă decoraţii abundente de lemn traforat, iar la interior păstrează câteva piese de mobilier originale (un bar, băncile de odihnă).
Se păstrează şi câteva prăvălii de ţară, una la Aluniş, peste drum de salonul de dans, iar alta la Bertea, precum şi existenţa Hanului Roşu, situat pe DN 1A, la intrarea în localitatea Gura Vitioarei. Hanul din păcate a fost distrus în mare parte, în anii '90 ai secolului trecut, în urma unui incendiu.

În încheiere nu putem decât să nădăjduim că pe viitor autorităţile publice locale şi judeţene vor da mai multă atenţie patrimoniului sătesc, în special celui reprezentat de locuinţele săteşti, în vederea respectării legii monumentelor 422/2001, astfel încât reparaţiile şi restaurările monumentelor să fie făcute în limite legale. Numai aşa, prin implicare activă în promovarea şi păstrarea tradiţiilor şi produselor arhitecturale ale comunităţilor locale, se va putea proteja şi păstra o importantă zestre culturală a judeţului şi ţării.
 
 
 
 Campina-Casa-grifoni
 
 
Scurt istoric al municipiului Câmpina

Câmpina este atestată documentar în anul 1503 figurând în registrele vamale ale negustorilor brașoveni care tranzitau Valea Prahovei, o zonă folosită drept drum comercial, fiind încă din secolul al XIV-lea o cale de comunicație între Transilvania și Muntenia. Deși în actele emise de cancelariile domnești este menționată „vama Prahovei”, există certitudinea că satul Câmpina, grație poziției sale geografice la intrarea în munții Carpați și amplasării la aceeași distanță de București și Brașov era vamă, punctul strategic pentru controlul mărfurilor. Acest lucru a făcut posibilă o dezvoltare rapidă a așezării, localitatea având parte de nenumărate avantaje in urma comerțului care avea loc aici.
Oraşul a funcționat ca vamă din 1422 până în 1840, când, pentru un scurt timp vama a fost mutată la Breaza, iar după aceea la Predeal, punctul de frontieră cu Ardealul.
Miron Costin în Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (1684), enumeră Câmpina printre oraşele din aceea vreme, iar stolnicul Constantin Cantacuzino figurează localitatea pe celebra sa hartă tipărită la Padova în anul 1700.

În secolul al XVIII-lea Câmpina era al treilea oraş ca importanţă al judeţului Prahova, după Ploieşti şi Târgşor, datorită dezvoltării sale bazate pe comerţ şi vamă. Oraşul a fost şi reşedinţa plăşii Prahova, subunitate administrativă a judeţului.
Tot aici, în urma cererii scrise a boierului Scarlat Câmpineanu adresată domnitorului Moruzi în anul 1799, se va ține un târg de vite în fiecare zi de luni, fapt ce aduce noi beneficii localității.
În 1822, Câmpina ajunge pe locul întâi în lista vămilor Țării Românești, elementul ce îi dă importanță fiind păcura. Timp de câteva zeci de ani, orașul Câmpina a avut o stagnare în dezvoltarea sa, mai ales de când vama se mutase la Breaza și apoi la Predeal.
Odată cu începerea exploatării țițeiului, așezarea va înflori din nou. Ocupațiile câmpinenilor în această perioadă erau: agricultura, negustoria, apicultura cărăușia și extragerea păcurei din subsolul așezării de către fântânari. Aici funcționau atunci opt mori de apă, situate pe Prahova și pe Doftana.
La 1 decembrie 1879 a fost inaugurată calea ferată Ploiești-Predeal, pe care exista şi gara Câmpina, iar la 1883 a fost inaugurată calea ferată dintre Telega şi Câmpina, construită pentru transportul sării de la ocnele Telega.
Oraşul se dezvoltă într-un ritm alert odată cu începerea exploatării petrolului în zonă.
În anul 1861 urbea este luminată cu petrol. La sfârşitul secolului al XIX-lea în Câmpina se extrăgea cca. 20% din totalul producţiei de petrol.
Se constată şi o adevărată explozie demografică în urbe, datorată în primul rând aportului de populaţie venită aici pentru a munci în extragerea şi prelucrarea petrolului.
Dacă în anul 1810 în localitate erau înregistraţi 485 locuitori, la 1899 populaţia se apropia de 4000 de suflete.
Documentele arată preocuparea primarilor orașului de a dezvolta localitatea din punct de vedere al confortului urban, prin: străzi pavate, felinare, piață comercială, grădina publică. Se amintește, între altele, despre băile minerale amenajate din anul 1857 în jurul izvoarelor sărate și sulfuroase de pe platoul sudic al localității, devenit proprietatea lui Dumitru Hernia.
Existau şi instituţii de interes public: şcoli, judecătorie, spital, farmacie, staţie de telegraf, poştă, gară.
Se construieşte cazinou, existau restaurante cu orchestră și fanfară și spații de cazare. În mijlocul parcului întins pe o suprafață de 2,5 ha a fost ridicată o capelă în stil baroc, ce adăpostea mormântul lui Dumitru Hernia, un veritabil monument de artă, astăzi în ruine.
Dezvoltarea oraşului continuă în sec. XX. În timpul celui de-al II-lea Război mondial zona este puternic bombardată de trupele aliate, datorită importanţei strategice.
După război regimul comunist se va preocupa de dezvoltarea industriei petroliere.

Localitatea dispune de un valoros patrimoniu arhitectural atât laic cât şi religios.
Locuinţele construite în secolele al XIX-lea şi XX sunt influenţate de arhitectura vremii, atât cea autohtonă, dar şi cea europeană.
Menţionăm existenţa unor lăcaşe de cult valoroase: Schitul Slobozia, a cărui construcţie a început la 1714, Biserica de la Han, construită în prima parte a secolului XIX, Biserica romano-catolică (1903-1906). Dintre edificiile publice importante amintim Casa cu Grifoni (sau Vila Ştefănescu, actualmente sediul Primăriei), Casa lui Nicolae Grigorescu, Castelul Iulia Haşdeu (astăzi muzeu), dar şi numeroase alte edificii valoroase.
De asemenea amintim că în cimitirul oraşului este înhumat pictorul Nicolae Grigorescu, iar în fosta casă a sa din oraş funcţionează un muzeu de artă.

Bibliografie:
Gh. Niculescu, Valea Prahovei, Bucureşti, 1984, p. 136-146.
N. Popp, Valea Prahovei între Predeal şi Floreşti, în Buletinul Societăţii Române de Geografie, t. XLVIII (1929), 1930. p. 185-258.
N. Simache, M. E. Stăncioiu, Contribuţii la istoria oraşului Breaza…, în volumul Pagini din trecutul istoric al jud. Prahova, Ploieşti, 1971, p. 153-172.
N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, vol. I-II, Bucureşti, 1970.
C. Ştefănescu, Valea Prahovei, Bucureşti, 1968.
 
 
 
 
 
 
Comarnic-Casa-cu-parter-comercial-Ticu
 
Scurt istoric al oraşul Comarnic

Numele localităţii şi a toponimiei din jur este legata de terminologia oierilor. Ca si Breaza, se pare ca acest sat a fost înfiinţat de mocanii transilvăneni care, in drumul lor către bălţile Dunării poposeau aici.
Atestat documentar ca sat, începând cu secolul al XV-lea, Comarnicul se afla in stăpânirea boierilor Mărgineni. În secolul al XVII-lea, aşezarea a trecut în stăpânirea familiilor Cantacuzino şi Filipescu, iar doua secole mai târziu în proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu. Cărăuşia a constituit principala ocupaţie a locuitorilor Comarnicului, aşezarea fiind la 1694, printre cele 12 sate trecute în raza schelei Campina.
Numele satului, ne spun filologii, vine de la „comarnic”, cuvânt cu care ciobanii din Tara Barsei numeau încăperea de la stana în care ei păstrau caşul. Hidronimele Valea Lânii, Valea Căşăriei, Valea Beliei şi toponimele Dealul Lânii şi Plaiul Căşăriei întregesc afirmaţia filologilor, amintind de îndeletnicirea ciobanilor veniţi cu turmele de peste munţi.
Drumul Comercial şi cărăuşia au făcut ca localitatea să fie prosperă. În anul 1810 satul avea 761 de locuitori, fiind cea mai populată comună din Valea Prahovei. După construirea căii ferate şi descoperirea petrolului localitatea începe să piardă din importanţă.
Dintre ocupaţiile importante ale locuitorilor amintim alături de păstorit, prelucrarea lemnului. După anul 1878 în au fost deschise aici fabrici de var, ciment precum şi un ferăstrău mecanizat.
Arhitectura din Comarnic este una valoroasă ce combină tradiţii ale locuinţei săteşti cu elemente adaptate la necesităţi comerciale. Imobilele situate pe drumul principal (DN 1) au prispe, foişoare şi balcoane şi sunt decorate abundent cu motive decorative realizate în lemn. Clădirile au la parter magazine, iar la etaj locuinţe.
Pe raza oraşului este situat şi schitul Lespezi. Construcţia acestuia a început în anul 1665, fiind opera spătarului Drăghici Cantacuzino. Edificiul a fost finalizat de Pârvu, fiul logofătului, în anul 1675. Pictura din lăcaşul de cult a fost realizată de Pârvu Mutu. Aceasta a fost de curând restaurată.

Bibliografie:
Gh. Niculescu, Valea Prahovei, Bucureşti, 1984, p. 136-146.
N. Popp, Valea Prahovei între Predeal şi Floreşti, în Buletinul Societăţii Române de Geografie, t. XLVIII (1929), 1930. p. 185-258.
N. Simache, M. E. Stăncioiu, Contribuţii la istoria oraşului Breaza…, în volumul Pagini din trecutul istoric al jud. Prahova, Ploieşti, 1971, p. 153-172.
N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, vol. I-II, Bucureşti, 1970.
C. Ştefănescu, Valea Prahovei, Bucureşti, 1968.
 
 
 
 Breaza
 
Scurt istoric al orașului Breaza

Apariţia şi dezvoltarea aşezării este legată de vechiul drum de pe Valea Prahovei ce făcea legătura între Câmpina, prin Poiana Câmpina şi ajungea la Comarnic. Localitatea a fost probabil înfiinţată de mocanii din ţinuturile Râşnovului şi Bârsei. Localitatea este pomenită pentru prima oară în anul 1431, în timpul domniei lui Alexandru I. Această precizare apare într-un document datat 1667, iscălit de Elena Cantacuzino.
În anul 1502, registrele Braşovului amintesc de un negustor pe nume Neagoe, ce venea din Breaza. Un jupân Neagoe este amintit şi într-un hrisov emis de Vlad cel Tânăr (1510-1512), la data de 27-mai-1510, ca fiind înzestrat cu mai multe sate printre care şi Breaza.
Moşia a fost stăpânită apoi de familia Cantacuzino. În anul 1711, domnitorul Constantin Cantacuzino a confiscat averea boierilor trădători Gheorghe şi Toma Cantacuzino, iar printre domeniile confiscate se număra şi jumătate din moşia Breaza.
Domnitorul Nicolae Mavrocordat dăruieşte satul Breaza lui Iordache Creţulescu.
Un moment important în istoria localităţii îl reprezintă mutarea vămii de la Câmpina la Breaza de Sus, în anul 1834, din porunca domnitorului Alexandru Ghica. Vama a funcţionat la Breaza până în anul 1858, când a fost mutată la Predeal, fiind punct de trecere între Muntenia şi Transilvania. Documentele vremii amintesc un număr important de hanuri înfiinţate în acele vremuri.
Importanţa zonei în aceea perioadă este subliniată şi de faptul că localitatea Breaza de Jos devine reşedinţa plaiului Prahova.
Ocupaţiile locuitorilor zonei erau cele tradiţionale legate de creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului: dulgheria, producerea şindrilei, dogăria, fabricarea varului şi rachiului, creşterea vitelor şi oilor.
În prezent, datorită climei propice, Breaza este o staţiune climaterică renumită, fiind un apreciat loc de odihnă şi recreere.
Dintre monumentele istorice de pe raza localităţii amintim Biserica Sf. Nicolae din Breaza de Sus, construită în zilele domnitorului Alexandru Ipsilanti, în anul 1777. Lăcaşul de cult are formă de navă, cu absidă la altar, are ziduri groase de cărămidă şi învelitoarea de şindrilă. Biserica este decorată cu pictură şi la exterior, are 35 de medalioane la partea superioară.
În localitate se păstrează în bune condiţii casa în care a locuit actorul Ion Manolescu (1881-1959). Aceasta este situată pe strada Gării la numărul 5. Actorul s-a retras la Breaza spre sfârşitul vieţi şi a fost chiar primar al localităţii.
Menţionăm că în oraş se păstrează o serie de clădiri de sorginte sătească, cu prispe şi foişoare, acoperişurile în patru pante şi învelitoare de şindrilă. Nu trebuie să trecem cu vederea nici clădirile de factură orăşenească ce au fost construite încă din perioada interbelică: Casa Doicescu, Casa General Ceauşu, Casa actorului Ion Manolescu ş.a.

Bibliografie:
Gh. Niculescu, Valea Prahovei, Bucureşti, 1984, p. 136-146.
N. Simache, M. E. Stăncioiu, Contribuţii la istoria oraşului Breaza…, în volumul Pagini din trecutul istoric al jud. Prahova, Ploieşti, 1971, p. 153-172.
N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, vol. I-II, Bucureşti, 1970.
C. Ştefănescu, Valea Prahovei, Bucureşti, 1968.
 
 
 
 urlati-Conacul-Bellu
 
 
Scurt istoric al oraşului Urlaţi

Urlațiul este atestat documentar pentru prima oară într-un hrisov semnat de Neagoe Basarab, la 16 martie 1515, prin care voievodul întărea mai multe moşii mânăstirii Snagov și în care printre martori se afla și boierul Oancea din Urlați.
O altă mențiune documentară este hrisovul din 1527 - 1528, semnat de Radu de la Afumați, prin care voievodul reconfirma aceleiași mânăstiri dealul cu viile din zonă.
Registrele vamale din 1545, ale Brașovului, care țineau evidența târgoveților din Țara Românească, veniți pentru tranzacții comerciale cu negustorii brașoveni, menționează pe un anume Stan din Urlați, printre comercianții din alte localități prahovene: Gherghița, Târgșor, Breaza, Slănic, Comarnic, Filipești, Văleni.
Pe teritoriul oraşului Urlaţi sunt inventariate mai multe monumente. Se disting Biserica de lemn a Schitului Jercălăi, a cărui stare de conservare este precară, şi Biserica Galbenă, situată pe strada Nuferilor, nr. 28, unde se fac lucrări de restaurare încă de la începutul anilor 2000.
Un ansamblu arhitectural important este cel al Curţii lui Alexandru şi Radu Bellu. Conacul şi Pavilionul Porţii, în care astăzi funcţionează instituţii muzeale sunt restaurate, fiind astăzi în stare foarte bună de conservare. Parcul, fundaţiile Cuhniei şi Conacului Mare sunt însă în stare avansată de degradare, nefiind întreţinute şi igienizate.
De asemenea starea de conservare a Puţului Frumos, una dintre puţinele fântâni de vie păstrate, este precară, aceasta fiind în pragul prăbuşirii. Nici starea Bisericii de lemn de la Valea Seman nu este bună.
În Urlaţi sunt inventariate şi trei cruci de pomenire făcute din piatră. Starea lor de conservare este satisfăcătoare, textele fiind încă lizibile. Din păcate nici ele nu sunt puse în valoare, vara fiind acoperite de vegetaţie.

Bibliografie:
1. N. Iorga, Documente urlățene, BCMI, 1927, p. 309
2. DRH, III, 68-72, sau DIR, XVI, vol. 2, p. 36-38.
3. N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, vol. I-II, Bucureşti, 1970.
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Urla%C8%9Bi